Tăcere. Noi doi. Noi doi şi o întindere mare, albastră. Noi doi, unul lângă celălalt, imbrăţişaţi, dar nu destul de aproape. Marea. Zeiţă a timpurilor trecute, prezente şi viitoare, cu unduiri şerpuitoare în păru-i nemărginit de lung. Marea se oglindeşte în ochii tăi, ochii tăi oglindesc marea. Infinit. Cuprins între noi doi, infim dar infinit. Vara, anotimp al iubirii, al dezamăgirii, anotimp al vieţii, al morţii. Anotimp cu iz de salcâm şi tei, pictat în culorile parfumate ale ierbii proaspăt cosite şi ale cerului de amiază.

"Pe harfa răsturnată a ierburilor tale, Vară, trupul şi sufletul meu sunt începutul unui mare cântec şi tremurul mâinii care-l caută."

Încep frumos, cu zâmbetul pe buze şi termin cu lacrimi în ochi. În ciuda a ceea ce s-a întâmplat vei rămâne în gândurile mele mereu verişoara aia a mea nebunatică, cu care îmi petreceam nopţile la poartă şi zilele în soare pe deal.În ciuda faptului că ai renunţat la viaţă, la ziua de mâine, la bucuriile şi împlinirile pe care le-ai fi avut, vei fi mereu vie pentru mine, mereu proaspătă, cu obrajii rumeni şi sufletul blând, mereu aceeaşi fată pe care acum un an am lăsat-o în urmă cu lacrimi în ochi şi promisiunea neîmplinită a întoarcerii pe buze.

Condoleanţe familiei ce şi-a pierdut fiica înainte ca ea să îşi fi început pe deplin viaţa. Lacrimile mele vor uda alături de ale voastre trandafirii albi ai purităţii ce vor creşte pe mormântul copilei ce ne-a fost fiică, soră, nepoată, verişoară şi prietenă.