Poate.

Poate chiar avea dreptate, poate ar fi trebuit să îl asculte pe el, prietenul lui, nu pe mine, o intrusă... Poate am fost ca o frunză uscată care, în căderea ei, ajunge pe întinderea luciosă a unui lac netulburat... Poate dacă o adiere m-ar fi dus pe pământ, n-aş mai fi făcut unde pe lac, nu i-aş fi distrus calmul. Poate ar fi fost mai bine. Fără frunza aia mică şi pricăjită care a scăpat copacul verde de pata de culoare arămie ce i-o dădea şi care ajunge să perturbeze liniştea deplină a unui ochi de apă albastră.

Totuşi, privind atent undele apei, o să observi că e ceva trecător, apare dintr-o dată şi se domoleşte uşor, urmele se pierd până când totul revine la placiditatea precedentă...