Gânduri la început de iarnă

Prima ninsoare aproape întotdeauna mă deprimă... Mă duce în stare de a tânji la ceva mai bun, la ceva supranatural, la ceva la fel de feeric şi minunat ca peisajul acela în faţa căruia m-am oprit preţ de câteva ore fără să mă pot dezlipi. Dimineaţa, ora 06:34... Mă ridic obosită din pat, încerc să găsesc telefonul fără să deschid ochii (explicaţia : încercam să îmi amintesc ce am visat şi îmi mai odihnesc un pic ochii :">). Îl găsesc, închid alarma şi mă trântesc la loc în pat, ca o revoltă faţă de faptul că trebuia să renunţ la bunătate de somn pentru a merge la dentist :-L. Şi totuşi parcă prea multă lumină era prin cameră, prea se chinuia natura să mă trezească, aşa că am deschis într-un final ochii şi ce să vezi?... Alb, nemărginit şi pur... Ninsese ;)). Şi încă ningea, uşor, cu fulgi zburdalnici şi pufoşi, aşa cum îmi place mie mai mult. De bucurie, mă arunc asupra ferestrei şi o deschid, şi mă izbeşte un val de fiori reci care mă patrund până în măduva oaselor.... " Da, a venit în sfârşit iarna." îmi zic în gând în timp ce un fulg mai îndrăzneţ mi se aşează pe mână... Îmi dau seama că sunt îmbrăcată în cămaşă de noapte şi un vecin din blocul de alături mă priveşte ca pe o bezmetică, aşa că mă retrag în spatele perdelelor şi mai rămân un pic. O lacrimă mi se scurge pe obraz şi mă apucă un dor de bulgărerile de când eram mică şi ajungeam acasă udă până la piele, cu nasul, urechile şi mâinile degerate... De ce-am lăsat să se dispară copila din mine ca zăpadă sub razele soarelui sfios de iarnă?