Timpul trece, iar lamele-i ascuţite trec şi ele, sfâşiindu-mi trupul, chipul, braţele... Trece pe lângă mine, prin mine şi nu lasă în urmă decât o vagă umbră a ceea ce a fost odată. Mă doare şi încerc să ţip, poate asta îmi va alina măcar un pic din durerea ce sunt nevoită să o suport, dar asta e imposibil. Glasul îmi e mut, nu e nimeni să-mi asculte durerea.
Mă doare şi simt că în curând, îndată, nu peste mult timp, nu voi mai rezista. Chinul meu va fi atât de acut încât se va materializa folosindu-mă pe mine ca gazdă, va crea un monstru, o fiinţă incapabilă de a simţi ceva, al cărei singur scop e de a provoca suferinţe altora sau sieşi...
Vreau ca totul să fie ca înainte, pe atunci când timpul trecea ca o adiere lină prin părul despletit al unei copile, ca o lumină ce se reflectă în ochii lucitori şi profunzi ai unei fete îndrăgostite.
Oare când se va sfârşi totul?... Cât va mai ţine agonia?...
2 curioşi:
n-am cuvinte adica..foarte tare ...suna cam ciudat take care:*
As always :*.
Trimiteți un comentariu